Cum ar fi stat ei în sala de proiecţie…

Ghenadie Nicu

Nu am făcut, deşi, mărturisesc, mă tenta, experimentul de a întreba pe stradă, la întîmplare, dacă a auzit cineva de Maria Cebotari. Nu mă dau grozav, dar sînt sigur că prea puţini ar fi răspuns afirmativ. Şi mai puţini – aici pot angaja cele mai teribile pariuri – cunosc amănunte. Născută la Chişinău (1929), absolventă a Conservatorului „Unirea”, cu Maria Zlatov , Gavriil Atanasiu şi Anastasia Dicescu (canto) , Mihail Berezovschi (armonie), Clara Fainstein (pian) şi Grigore Gâdei (teorie), la numai douăzeci de ani devine solista Operei din Dresda. După încă aproximativ un deceniu ajunge soprana permanentă a Operei de Stat din Viena. A interpretat peste 40 de roluri faimoase în Europa şi America de Nord. A fost admirată de Arturo Toscani şi Richard Strauss. Tenorul Beniamino Gigli declara că este o mare onoare pentru el să joace în acelaşi spectacol de operă cu Maria Cebotari. Ne-a lăsat o discografie ce cuprinde piese interpretate din Mozart, Puccini, Strauss, Verdi, Rachmaninov, Bizet, Tchaikovsky şi mulţi alţii. Un nume, fără îndoială, uriaş, o glorie de răsunet mondial, o valoare de referinţă.

Şi cu toate acestea, în patria ei (memorialiştii susţin că iubea Catedrala, cinematograful Odeon, cafeneaua acum inexistentă de la parterul Primăriei, clădirea unde Sfatul Ţării votase unirea Basarabiei cu România şi unde făcuse studii muzicale, actualul sediu central al Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”, unde odinioară se afla hotelul Suisse) şi în ciuda faptului că unele străzi îi poartă numele, dar mai cu seamă în condiţiile în care, slava bogu, ne-am izbăvit de PCUS, Maria Cebotari este încă un nume prohibit. Da, da, aţi citit bine.  Nu am avut prea multe şanse să aflu la timp (publicitate minimă, parcimonioasă pînă la ocultare şi, ulterior, ca şi cum ar fi existat – şi, oh, exista, cum de n-am înţeles! – o conjuraţie întru escamotarea evenimentului, ecouri infamant de vagi) că acum patru ani, la Casa Cineaştilor din Chişinău, a avut loc premiera unui film documentar (Aria, în regia lui Vlad Druck, după un scenariu de Dumitru Olărescu), cutremurător prin revelaţiile sale, meritînd – spun acum, după ce l-am vizionat printr-o fericită întîmplare – atît sălile de cinema, cît şi posturile de televiziune. Sînt, acolo, detalii pe care nu le cunoaştem, imagini pe care nu le-am mai văzut (nici nu am fi avut cum!) şi este, în fond, conturat cu migală, un destin tragic şi într-o mare măsură exponenţial: harul divin sub vremi…

În mod normal, pelicula ar fi trebuit să facă o carieră fulminantă, căci era (şi e, bineînţeles) o minunată ocazie de a ne pune în valoare patrimoniul cultural, mult, puţin, cît o fi; un prilej – extraordinar! – de a mai exalta anemica noastră mîndrie naţională şi chiar, pasămite, tot mai întunecata conştiinţă a apartenenţei de neam. În fine, un motiv a de a ieşi în prim plan şi a da astfel ceva şfară în… Europa cea care, nici ea, nu crede lacrimilor, cuantificînd doar valorile, probele eficienţei. Ministerul Culturii, ba chiar Guvernul în întregime (fiindcă, n’est pas?,  nu oricine dintre basarabeni urcă atît de sus) ar fi trebuit să nu precupeţească nici puteri, nici mijloace pentru a scoate de aici întreg profitul de imagine şi moralitate.

Dacă pînă în prezent nu s-a produs nimic din toate astea, e semn sigur că ceva putrezeşte şi azi în Danemarca noastră interriverană, chit că oficioasele nu mai contenesc să ne asigure de succesul construcţiei democratice; că, propriu-zis, cenzura n-a murit, ci e bine mersi şi plină de vigoare… Şi totuşi nu văd de ce ne-am scandaliza: prezentul nostru moral nu diferă prea mult de trecutul nostru ideologic. Factorii de resort gîndesc – dovadă măcar ultimul mandat – în aceiaşi termeni care făceau odios numele cîntăreţei pe la mijlocul secolului trecut, cînd i se incrimina, între altele, că la unele dintre concertele ei veneau şi ştabi nazişti (ca şi cum fragila interpretă le-ar fi putut bara accesul!) şi că a jucat – crimă abominabilă, cum să nu – într-o peliculă considerată profund antisovietică: Odessa în flăcări. Punînd însă cap la cap ieşirile românofobe ale preşedintelui (un dosar în atenţia maximă a psihiatriei!), te surprinzi că toate astea pot fi nişte fleacuri în comparaţie cu una dintre declaraţiile Mariei Cebotari însăşi, declaraţie absolut indigestă pentru un regim ce se închină şi acum defunctului din Mauzoleu: „Sînt româncă, iar faptul că mă revendică ruşii, italienii, nemţii, mă flatează, dar rămîn ceea ce sînt: româncă…”

Asta, negreşit, a costat-o la baştina ei ignobila marginalizare de ieri şi de azi, ticăloasa trecere sub tăcere a scînteietorului său nume. Nu mi-i pot închipui pe actualii mahări din vîrful piramidei primind firesc, fără a se împurpura, mărturisirea de mai sus! Un Stepaniuk, un Tarlev, chiar un Marian Lupu, mai spălat evropieneşte, fără a mai pomeni, ca întru totul inutil, de Voronin, Mişin, Iovv şi alte fosile din vechiul regim – cum ar fi stat ei în sala de proiecţie şi ce monolog interior ar fi avut?…

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: