„POETUL E PERSOANĂ PUBLICĂ”

Interviu cu poetul Iulian Filip, fost şef al Direcţiei cultură în cadrul municipiului Chişinău

Îţi aminteşti ce preconiza Platon: ostracizarea poeţilor, izgonirea lor din cetate. Spune-mi, te rog: dacă Iulian Filip trăia pe vremea filozofului, ar fi izbutit oare acesta să-l excomunice din urbe? Iulian Filip fiind, se ştie, tipul sociabil, scăldat în efervescenţa mulţimii, un „rampanizant”, cu termenul acad. Mihai Cimpoi…

– Cam în aceleaşi timpuri, Platon încerca să promoveze – ca şi Confucius – nişte principii filozofice în administrare. Au fost trei încercări ale lui Platon ca să influenţeze o administrare. Limbajele filozofilor, poeţilor şi ale birocraţilor par incompatibile şi cazul lui Iulian Filip e atît de excepţional, încît el trebuie „muls” din plin. Pentru că, literalmente, m-am dus în birocraţie împins de două curiozităţi: să văd dacă pot promova, cu argumentele poetului, oportunitatea unui proiect – testat deja şi acceptat pentru copii din America, Japonia, Franţa [este vorba de bine cunoscutul Satul trei iezi]. Şi a doua (şi asta am declarat-o): dacă se strică un poet, nimerind în această maşinărie care se cheamă birocraţie. În ce măsură un poet nimerit în roţile astea dinţate ale unor programe foarte concrete şi foarte dure îşi pierde axialitatea, imaginea şi celelalte lucruri? Deci, am fost un cobai benevol expus experienţelor acestea, care abia acuma, post-factum, pot să le calific riscante. Ris-can-te! Pentru poet.

– Întregul parcurs al dumitale, de pînă acum, contrazice oarecum imaginea, bine clişeizată, modelul ăsta, poate puţin, puţin cam, să zic, kitsch al modului în care ne reprezentăm noi poetul. Acesta este, totuşi, un tip agorafob, nu? Tu, iacătă, te-ai aflat mereu în miezul unor evenimente, ai moderat emisiuni, ai avut în permanenţă relaţii cu publicul, ai stat în epicentru, cu spoturile de lumină pe trup… Cum îţi explici această idiosincrazie? Sau, dacă vrei, ciudăţenia existenţei tale? Pentru că – să repet un lucru evident – tu eşti poet şi poezia se face, după cît ştim, în singurătate, este o suferinţă personală, o chestiune a solitudinii. Deci, cum ţi-a îngăduit ţie poetul să fii funcţionar public?…

– Mie mi-a plăcut citatul pe care l-a folosit Nicolae Dumitrescu de la Axioma, Ploieşti, vorbind de volumul meu de publicistică, apărut la Tîrgovişte: „Cînd pe morţi îi strîng pantofii, cum e mersul celor vii?” A selectat anume răspunsul la această întrebare, care este şi întrebarea ta, în fond. Deci, o falsă modestie, vorbeam de falsa modestie şi mi-l luam de reper şi de ajutor pe Jules Renard, care vorbea de modestie – care de cele mai dese ori e o falsă modestie – şi evitarea de către poeţi a prim-planului, scenei deschise, a agorei, în ultimă instanţă. Adică de un moment cînd nu se face claritate în acest raport, a statutului de poet şi, uneori, falsa modestie a poetului. Poetul e persoană publică.

– Chiar aşa, abrupt?!

– Da, e persoană publică. El e lansatorul unui limbaj interactiv.

– Poezia, limbaj interactiv?! Devine tot mai interesant…

– Interactiv, absolut!

– Eu credeam că este, în primul rînd şi în chip exclusiv, un limbaj sibilinic!

– Ia un al treilea plan, dacă te supără în prim-plan. La momentul declanşării spontane a acestui miracol frumos, creator sigur că destinatarul rămîne hăt încolo. Vreau să spun că printre resorturile acestui mecanism e anume această interactivitate. Dar vreau să revin la raportul pe care mi l-ai fixat în întrebare. La momentul cînd îţi asumi această cruce, într-o administraţie publică locală, clarificarea acestor categorii se urgentează şi atunci Jules Renard pe mine m-a ajutat în raport cu aceste categorii de modestie, nemodestie, prim-plan, avanscenă ş.c.l. Deci, nu am avut un precedent în administraţie, m-am dus pe intuiţie. Apropo, intuiţia era a poetului, dar şi a pedagogului. Pedagogia nu-mi vine numai de la diploma de la „Alecu Russo” al nostru; pentru că aşa e în documentul meu: eu sînt pedagog. Dar s-a vădit că cea mai mare satisfacţie eu o am din aceste lecţii, fie că ele sînt televizate, cu auditoriu imens, sau întîlnirile acestea care sînt foarte diferite, sau fie ca e cu Piaţa Marii Adunări Naţionale, sărbătorile pe care le-am avut şi unde operam cu mii de oameni. Şi atunci trebuie să iei în calcul rezonanţa aceasta, conştient permanent că e în pericol imaginea poetului care… vorba ta, cu clişeul. Deci e o fragilitate care e bine ca să fim cam pe aproape de turnul acela de fildeş, mai ferit de uzura asta cotidiană.

– Poet, pedagog… Adică poetul este, trebuie să fie, încep să bănuiesc, în concepţia ta, şi puţin dascăl, nu? Un formator de opinie, un mentor de naţiune, dacă vrei. O figură eliadescă, altfel spus.

– Da, e cazul concret al lui Iulian Filip, pe care trebuie să-l accepţi aşa. Pentru că sînt foarte curios şi umblu la toate posibilităţile de manifestare. Adică să văd ce mi s-a întîmplat în mine. Întrucît nu eu am pus maşinăria asta care se cheamă acum Iulian Filip, convenţional. Ceea ce s-a întîmplat, din două genealogii: vine pe linia mamei, vine pe linia tatei. Pe linia tatei vine şi străbunelul… Fîntînarii vin! Adică, mă rog, o biografie extraordinar de frumoasă. Între fîntînari este acest străbunel al meu, Costache Filip, care a trăit o sută cinci ani şi care era un cărturar. Adică eu, student, eu mă temeam de roentgenul lui, de ochii lui, care mă luau la cătare şi mă trimiteau sub icoană, acolo, unde era cartea deschisă, ce carte, nu mai ştiu, o carte între cărţile religioase. Zice: tu, pricepi scrisul ăsta, buchiile estea? Era vechiul slavon, scrisul vechi slavon. Zic, da. Ian dă cinci foi mai în urmă, ia citeşte. Citeam în glas şi mă lua uite-aşa la cătare: ai înţeles ce ai citit? Şi eu mă temeam de judecata lui.

– Ca să ne lămurim apropo de turnul de fildeş: metafora claustrării, a închiderii în sine a creatorului, a atitudinii sale ontologice, de fapt. Păi, trebuie acesta să-l părăsească ori ba? Mă refer la contactul său cu publicul – zilnic, se pare, în cazul tău. Adică unii ar găsi infamant mersul în popor, pe cînd Iulian Filip nu-l consideră ca atare; dimpotrivă, îl practică, am impresia, cu voluptate…

– Aceste calităţi suplimentare la cele ale poetului. Adică a dialogului spontan, a nevoii de dialog, a deschiderilor, mă rog, le zici pedagogice sau de tribun sau de altceva, deci sînt suplimentare la cele ale creatorului. Şi asta e creaţie, dar de altă natură. Colaborează cu cele ale poetului. Dar foarte puţini poeţi pot ca să facă imaginea breslei într-un auditoriu. Adică au nevoie permanent de un context. Poetul apare cu un taraf, cu actori care îi citesc poeziile. Care îl salvează, în fond, pentru că nu are deschiderea publică, nu are deschiderea tribunului. Sau actorului, sau pedagogului. Deci, îs trei funcţii foarte diferite. În cazul lui Iulian Filip, mă rog, s-a întîmplat ceea ce s-a întîmplat şi eu pot menţine un dialog cu cei mai mici, cu cei mai mari. Nu obosesc deloc. Am revelaţii. În orişice dialog de felul ăsta am revelaţii şi lucrurile acestea mă susţin şi mă feresc de uzură, de cotidian.

– Şi atunci, unde se află identitatea genuină a lui Iulian Filip, în special? Pe traseul ăsta dintre masa de scris şi public? Unde-l găsim? Unde este auctorele sui-generis?…

– Asta-i treaba ta să-l găseşti…

– Pardon, e treaba criticii!… Şi poate, mai cu seamă, tot a domnului acad. Cimpoi, care a scris extrem de pertinent despre întreaga generaţie a şaptezeciştilor basarabeni.

– Nu e un scop în sine să încurc urmele. Dar Cimpoi, care a scris cam despre toate cărţile mele, a trecut foarte aproape de mine cînd a remarcat schimbarea frecventă de registre. Pe timpul Seminţele mărului oprit şi de acolo încoace a început să mă prindă la limbajul meu. Adică a subliniat ludicul, schimbarea de registre şi a încercat să prindă şi schimbarea de tonalităţi şi de motive – într-o relaţie mai corespondentă cu felul meu de a fi. Şi la momentul cînd am editat acel registru – Treizeci de ani editoriali – chiar s-a jucat, clipele străluminătoare sau cum le zice el acelor momente, în acelaşi limbaj al lui Iulian Filip s-a jucat şi Cimpoi – vorbind despre Filip! Nu ştiu, chiar nu mi-am pus problema cuprinderii identitare a lui Iulian Filip. Eu sînt curios chiar ce mi se întîmplă. Doar n-am vrut să fac liniile astea grafice. Atît cît scriam şi, pînă îţi vine cuvîntul, nu ce exprimă adevărul, da’ ce se leagă cu celălalt cuvînt, mîna se joacă. Şi atunci cînd liniile din jurul cuvintelor au început să aibă o stilistică, devii atent că ceva se leagă.

– Dacă aş spune acum că, cu cît mai mult face Iulian Filip băi de mulţime, cu cît mai mult iese sub lumina reflectoarelor, cu cît mai multe spoturi are fixate pe epiderma lui, ca să zic aşa; sau, mă rog, pe sacoul ăsta; nu crezi că cu atît mai solitar şi mai enigmatic devine el?

– Ha, ce frumos!… Solitudinea şi carapacea care ocroteşte această solitudine şi care e o carapace comunicantă, în mai multe programe, proiecte şi limbaje e un alt motiv, pe care e treaba ta cum îl tratezi. Am patru rînduri dintr-o poezie – Lup solitar – care sună aşa: „Singur, singur, singurel, / Uneori nopţile-s grele. / Eu n-am cui să fie fidel, / Doar singurătăţii mele”… Nu credeam, pînă acu’ vreo şapte ani, că ajung să răscolesc nişte dimensiuni care, cum să spun, la început erau crîncene, numai crîncene şi numai amare, pe urmă au început să plodească. Şi atunci categoriile astea de care vorbeşti tu mi-au devenit mai clare. Am şi vorbit în Fir întins, acest volum de proză, unde această categorie este singurătatea şi unde încerci s-o mai diluezi. Cu ce mai încerci s-o diluezi. Şi ce şanse are să reuşeşti…

Consemnare: Ghenadie Nicu

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: