„MARE TREABĂ ŞI CUVINTE GRELE ÎN POLITICA EUROPEANĂ SAU MONDIALĂ MOLDOVA N-A PUTUT SPUNE”

Interviu cu domnul AURELIAN DĂNILĂ, fost ambasador al Republicii Moldova la Viena

Aţi venit la Ungheni, însoţindu-l pe poetul Iulian Filip. Ce afinităţi elective, cu sintagma lui Goethe, există între muzicianul Dănilă şi poetul Filip?…

Eu cred că sunt nişte fluizi, probabil, între persoane, pe care le fac ori să se apropie între ele, ori să se ţină la distanţă. Pentru că atunci cînd aceşti fluizi acţionează cu semnul „plus”, la maximum, începe o prietenie. Şi eu cred că această prietenie a început fiind eu încă la Berlin, în misiune, şi dînsul venind acolo cu o expoziţie de carte. A fost în anul 2000. Ne cunoşteam un pic mai de înainte, dar atunci noi am simţit că avem ceva în comun, că respirăm acelaşi aer, că avem nişte atitudini asemănătoare pentru lucruri care ţin de artă, de literatură, că avem aceleaşi explicaţii ale unor fenomene, că nu obosim unul de altul.

Adică ideea cu afinităţile elective totuşi a picat tocmai bine, nu?

Sigur, sigur că da! Şi atunci timpul a arătat că avem dreptate: şi eu, şi el. Şi că n-ar exista, probabil, impedimente nici de un fel şi sub nicio formă, care ar putea să ne despartă cumva. Anume apropierea asta de a trata tot ce este în jur, de a trata lucrurile de artă într-un mod care ne prilejuieşte o discuţie normală, o discuţie care ne completează în mod reciproc viziunea, pe mine, cel puţin, mă face să mă simt bine lîngă el şi omul totdeauna se simte în apele sale atunci cînd are un suport în persoana unui prieten, a unui cunoscut chiar. Dar în cazul nostru au demarat relaţiile în aşa fel, că dialogurile noastre chiar au fost observate de alţii, născîndu-se ideea de a aşterne pe hîrtie dialogurile noastre şi a ieşit un dialog, a ieşit o carte, de fapt, care trebuie să apară într-o săptămînă, două, cu nişte fotografii, cu nişte incursiuni în biografiile noastre.

Putem spune, deci, că sînteţi şi un profesionist al convorbirii, nu doar unul al muzicii, nu? Pe lîngă componenta diplomatică!…

Cred că atît, cît ţine de convorbirile pe care le-am obişnuit şi cu care m-am obişnuit în timpul activităţii mele diplomatice – da. Ceea ce ţine de o întreţinere a unui dialog artistic, într-un fel, nu ştiu dacă se poate judeca după cartea pe care am făcut-o noi acuma. Cred că da. Dar s-o spună alţii mai apăsat. Sau să zică că nu am dreptate… Cel puţin, cărţile pe care le-am scris pînă acuma m-am străduit să fie pe înţelesul tuturor, chiar dacă erau nişte lucruri care puteau fi prezentate mai sofisticat, mai nu ştiu cum, ca să pară mai înţelepte. Eu întotdeauna vreau să simplific lucrurile şi, atunci cînd citesc, undeva, cîndva, două, trei propoziţii de şase ori, ca să înţeleg că lucrul ăsta se poate spune mult mai simplu, mult mai inteligent, atunci aleg varianta a doua. Nu mă interesează că să aibă cineva o părere despre mine că fac un conglomerat, nişte cuvinte aduse numai ca să pară fraza asta foarte adîncă.

Pare întrucîtva, de departe, o piatră aruncată în grădina domnului academician Cimpoi, care vorbeşte, dar mai ales scrie, cu neologisme la greu!…

Chestiunea e că Cimpoi, după mine, are un har dumnezeiesc nu numai în critica pe care o face. Dar el n-o face intenţionat! Neologismul său este natural. Eu vorbesc de acei care, în mod premeditat, iau o propoziţie simplă şi o fac atît de sofisticat, atît de anapoda… Nu sînt greşeli în ceea ce spun, dar lucrul acesta se poate spune altfel.

Aţi fost în tinereţile Dvs. director al şcolii muzicale aici, la Ungheni. Cum ne găsiţi aşezarea astăzi, în comparaţie cu acea perioadă?

Cînd eram eu aici în anul ’70, anul de graţie, tocmai începeau nişte construcţii, pe la „Molodeojnaia”, îmi amintesc, unde aveam şi eu un apartament. Îmi-amintesc cîtă vîlvă şi cîtă zarvă era în jurul casei aceleia şi cîţi doritori ca să ajungă în ea. Sigur că schimbări sînt enorme. Dar, schimbările cred că vor fi mai mari, pentru că de la ’90 încoace s-a schimbat în genere concepţia, s-a schimbat mentalitatea oamenilor, s-a schimbat înţelegerea de ce înseamnă perspectivă. Pînă în ’90 se făcea o politică zdravănă: cît de bine se construieşte în Uniunea Sovietică şi lumea parcă era oarbă, nici nu înţelegea că ea se bucură de casa asta care s-a construit ca vai de capul ei. Abia după ’95-’96 încoace se construieşte într-adevăr şi, uitaţi-vă, schimbările care sînt în Ungheni în ultimii şapte, opt ani nu poţi să le compari cu tot ce a fost făcut după război încoace. Eu mă uit la casele acestea care sînt în oraş, care se fac acuma: e complet altă viziune, complet altă atmosferă chiar în jurul a ceea ce se întîmplă.

Apropo de mentalitate şi viziune. Ca breslaş al diplomaţiei, măcar prin reminiscenţă, la această oră, cum credeţi că este promovată imaginea republicii noastre pe plan extern? Cît e de bine reprezentată şi pusă în valoare?

Chestiunea e că imaginea ţării, o imagine bună, ne-o dau investitorii, în primul rînd, şi politica de care putem să avem parte. Dacă vorbim la modul serios, mare treabă şi cuvinte grele în politica europeană sau mondială Moldova n-a putut spune.

Să vorbim pe şleau, într-adevăr!…

Cine ţine cont, cine nu ţine cont… Bine, acolo unde voturile sînt foarte importante, votul nostru într-adevăr e ceva. Dar cînd marile puteri au de spus ceva între ele şi te orientezi între aceste puteri, ca să-ţi dai seama ce trebuie să spui, ca să nu dai cu oiştea-n gard sau să nu superi pe cineva, e altceva. Şi atunci problema noastră e problema economică, în primul rînd. Ca să faci o politică legată de economie, ca să prezinţi ţara ta în altă parte, e foarte greu. Pentru că noi am început-o de la zero, noi nu ne dăm seama că chiar diplomaţi cu experienţă… Ne întîlneam şi, cînd îi spuneai că eşti din Republica Moldova, făcea o pauză destul de lungă, ca să zică: e ceva din fost URSS… Adică, habar nu aveau! Şi ca să explici care este potenţialul Republicii Moldova… Pentru că ceea ce avem la moment; sau ceea ce am avut cinci sau şase ani, sau şapte ani în urmă, nici nu mai puteam spune. Trebuia să organizez nişte delegaţii: însuşi comportamentul nostru, de aicea, după ce trimiteai o delegaţie din Viena sau din altă parte, era absolut fără nicio experienţă. Fiindcă ei veneau înapoi, delegaţiile astea… Eu o spun pe propria experienţă; cu greu îi adunam acolo, nişte oameni de afaceri, cu bani grei… Reveneau de aici şi-mi spuneau: domnule, da’ aveţi o ţară, aveţi nişte oameni extraordinari! Da’ noi: nişte mese, în fiecare zi, ne făceau acolo, că noi nu sîntem în stare să facem lucrul ăsta, cînd veniţi voi la noi! Voi sînteţi săraci?! Păi, da’ nu se poate, domnule, ce-am văzut, cum ne primeau acolo şi asta ia… Ca să treacă două săptămîni, trei: domnu’ ambasador, da’ ne-am înţeles, uite, să ne răspundă la o scrisoare în privinţa la ceea ce am semnat preventiv. Nu primim nimic!

Formă estică de protocol!

Păi, da. Treceau şase luni, treceau opt luni, cu proiecte pe care le-au semnat aici, la un pahar cu vin… Ei, se uita de chestia asta. Cu asta se termina! Ei veneau înnebuniţi: măi, nu sîntem înţeleşi. Ne ducem acolo şi facem şi pe urmă voi nici nu ne răspundeţi la scrisorile pe care le trimitem noi! Ce fel de oameni sînteţi?! Asta tot este o experienţă! Şi o chestiune peste care trebuie să trecem. Cînd au venit băieţii mai tineri, da’ tineri de tot, care au înţeles ce înseamnă o afacere, care sînt şi mai iuţi – e altceva. Da’ cînd era cu cei de altă dată, că se semna aşa, într-o doară, nu se mai răspundea la scrisori, nu mai vorbesc de lipsă de a cunoaşte limbile ş.a.m.d. Noi am depăşit o etapă, foarte grea. Cred că abia acum începem cît de cît să fim cunoscuţi, pentru că sîntem şi în organisme internaţionale, am mai făcut şi gafe, am mai făcut şi lucruri bune, dar sîntem cunoscuţi de-acuma, cît de cît. Aşa că eu sînt optimist. E chestiunea că timpul le va pune la loc pe toate. Şi eu aştept tineretul.

Pentru mine, unul, e ceva la limita stupefacţiei parcursul ăsta de la director de şcoală de muzică la ditamai ambasadorul şi, acum, preşedinte al Uniunii Teatrale. Autor de cărţi, totodată… Dacă v-aş ruga să ne jucăm puţin de-a rezumatul, cum aţi defini traiectoria acesta mirobolantă, vorba lui Blaga?

Destinul!

Un singur cuvînt?!

Eu sînt absolut sigur că fiecare suflare a noastră, fiecare pas al nostru pe pămînt este programat. Foarte bine programat. Cu precizie, ca la calculator. Şi, dacă omul a ajuns să facă, cu creierul lui, un computer – care face nişte lucruri extraordinare –, natura a făcut din existenţa omenească ceva mult mai perfect. Adică noi sîntem programaţi şi tot ce facem e în virtutea unui program. Că-l numim supraputere, că-l numim Dumnezeu…

Domnule Dănilă, pe nota acesta, explicit transcendentală şi uşor mistică, vă mulţumesc respectuos pentru interviu.

Consemnare: Ghenadie Nicu

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: